Stăpâne, să fie azi o zi de har

De milă şi de îndurare.

Căci inima mi-e ca pe jar

Aş vrea s-o pun aici pe-altar

Cerând o nouă ridicare.                                        

Căci am greşit şi n-am vegheat

Aşa cum Tu m-ai vrut să fiu

Am pus păcat peste păcat

Aşa de mult m-am întinat

Să ies de aici nu ştiu.

M-am amăgit crezând că-i bine

În tot ce fac şi ce gândesc

Dar am ajuns printre ruine

Când văd cum sunt îmi e ruşine.

Vai! Câte am putut să risipesc.

În anii de odinioară

Pe care nu i-am preţuit

Viaţa-mi era o primăvară

Cuprins de-o bucurie rară

A celui ce este mântuit.

Eram ca pe aripi deschise

Urcând pe treptele de har

Purtam în piept comori nespuse

Comori de Duhul Sfânt aduse

Primite prin cerescul dar.

Veneam la casa de adunare

Ştiind că mă-ntâlnesc cu Tine

Mă bucuram în a Ta lucrare

Te lăudam în a mea cântare

Mă bucuram în rugăciune.

Da, aşa am fost, însă acum

Mi-e inima ca un pustiu

Din tot ce-a fost totul e scrum

Sunt ca acel căzut în drum

Să mă ridic nu pot. Nu ştiu.

O, de-ar fi astăzi o-ndurare

Primită de la tronul Tău

Şi-acum ca eşti în cercetare

Aici la noi în adunare

Să Te opresti şi-n dreptul meu.

În susurul blând si subţire

S-aud din nou cum îmi vorbeşti

Să-mi spui din nou de-a Ta iubire

Să-mi spui din nou de-a Ta jertfire

Să-mi spui din nou că mă primeşti.